Imi doresc sa fiu fluture.
Sunt fascinata de fluturi. Fluturii: fiinţe atât de plăpânde, atât de zburdalnice, având o viaţă atât de scurtă dar atât de liberă. Pentru că imi făgăduiesc ceea ce mie mi se pare că imi lipseşte cu desăvârşire şi anume acea supleţe a fiinţării în lume, acea degajare şi nepăsare atât de indecente uneori, atât de condamnate alteori încât ne dau adevărata măsură a plenitudinii vieţii şi a exuberanţei morţii.
As vrea sa fiu un fluture multicolor, zburdalnic si dansator iar zborul in dezordine multicolora sa se contopeasca cu puritatea intamplarii neprevazute. Sa evadez din ghearele neincetatei determinari, in care mi se prescrie fara incetare timpul in care sunt si spatiul in care sa ma misc, gesturile pe care sa le fac , cuvintele pe care sa le spun. Experienta vietii mele ,este o experienta scindata , duala, duplicitara care ma obliga sa vad adevarata dimensiune dintre un mod de a exista si altul, dintre interioritate si exterioritate.
Nu sunt fluture. Sunt doar o fiinta incorsetata, un vierme infasurat intr-un giulgiu de matase , un embrion asteptand spasmele facerii.
Visez cu ochii deschisi. Numai astfel imaginatia isi poate lua zborul, caci acesta este momentul in care fluturele din mine isi dezmorteste aripile somnoroase, cand in sfarsit, crisalida sparge giulgiul fin de matase si zburataceste in indeterminare.
As vrea sa ma identific cu imaginea fluturelui doar pentru că simt că altfel nu pot să merg mai departe decât suspendata deasupra vidului făgăduinţei, suspendare ce imi redă mie insami,o fiinta încorseta, dar având la îndemână posibilitatea continuă de a sparge zidul, de a rupe pânza fină a giulgiului şi de a-mi desface aripile zburdalnice într-un zbor înfiorător de efemer, într-o călătorie tulburător de frumoasă.
As vrea sa fiu fluture.
As vrea sa fiu un fluture…
fallen
Ganduri…in noaptea cu luna albastra
Inchid ochii sa strivesc in ei toate amintirile. Luna albastra, albastra luna, intra pe geam si-si revarsa razele palide chiar pe patul meu. Nu sunt singura am luna alaturi de mine. Stau fascinata cu ochii pironiti de ea. Incet ochii se desprind de mine, ies prin partea de sus a geamului , gata sa se loveasca de zid si se duc, se duc…
Alerg , cu sufletul tremurand , catre parc unde copacii ce-mi pazesc banca ma asteapta. I-am asemuit intotdeuna cu niste fiinte. Iar acum imi este dor. Intotdeauna am stat de vorba cu ei ca de la suflet la suflet.
In ceasul linistit din noapte … alerg sa stau cu tine de veghe noptilor cu luna albastra…ne-am imbata de mireasma si de fericire, plutind imbracata intr-o vaporoasa camasa tesuta de randunici din matasea florilor de salcam, goala-goluta sub vaporii plutitori, saltandu-ma pe poante , asemeni balerinei incolore, pe cap atarnandu-mi o imensa coroana de din flori de salcam ,curgandu-i ciucurii mari si carnosi peste umerii mei aprinsi de placerea noptilor …si…
Nu mai visez deloc la camasa mea vaporoasa. Gandurile coboara usor, incet, sacaietor asemeni furnicilor, pana in talpile picioarelor, astfel calcand pe propria mea neputinta si zguduietoare umilinta
Ma dezbrac de ganduri…Bizar. Oare pot fugi de ceea ce-i curat–murdar in viata mea ?
Prea mult contrast de alb si negru in sufletul meu.
As vrea sa uit de mine.
Ma bantuie o vesnica si inspaimantatoare alergare, noul, ca un strigat.
Noul este in noi, in toti depinde de sensul pe care stim sa il dam.
N-am fost niciodata intr-un port. Cred ca e un du-te-vino grozav, asa cum simt ca e si in mine – acum! Un port de unde vin si pleaca intrebarile si iar pleaca si vin , pentru ca drumul e lung…El, drumul cunoasterii , un alt taram, o alta lume si , intorcandu-ma iar in portul zbuciumat al fiintei mele, raspunsurile sa alunece ca un card in adiere vantului, usor , cat mai usor. Drumul intrebarilor l-am calcat cu talpa goala si cruda, suportand spinii, pietrisul,namolul fierbinte sau inghetat, infruntand in cele din urma furtuna tocmai acolo unde apa e ca vesnicia de adanca, unde totul pare firesc in lupta cu nefirescul…
Panza cerului, albastra, poticnita intre noapte si zi, imi cuprinde intreaga fiinta.
Urc privirea spre cer , simtind nevoia de a striga, asa cum n-am simtit-o niciodata. Brusc se intuneca totul.Fiinta mea trece printr-o totala eclipsa de luna. Treptat se lumineaza, dar eu privesc mai departe printr-o sticla bine afumata si vad ca tot ce ma inconjoara stau spanzurate de o raza galbena-verzuie. Stiga mintea mea dupa ceva ceva ce a murit in mine.Nu mai vad , nu mai aud.
Vreau sa-mi sterg toate gandurile dar ele se deschid ca o floare alba de regina noptii ajutandu-ma sa intru adanc in fiinta mea, cerandu-i imposibilul…
Un nor calca pe luna, ca o aratare ce-ti bantuie nervii in noptile cu insomnii. Geme apa de dorul de duca si in mine se zbenguie setea indepartarii de tot ceea ce ma inconjoara.
Un suierat de tren lasa peste oras porunca drumetului ce-si biciuie gandurile in coltul de la geamul acoperit cu perdeaua de somn subtire, somn binevenit, dar care ramane frant ca un sarut la prima iubire . Suieratul trenului imi da senzatia de irevocabil. Parte din mine pleaca intr-o calatorie fara intoarcere…
Dimineata seamana cu un barbat vesel , care bocaneste energic ,nepasator, pe drumul vesniciei.
Cerul este atat de aproape incat am senzatia ca el a batut la geam sa ma trezeasca…
Maine
Zac intinsa in iarba .
Mi-am lipit urechea de secretele padurii,
Cantecul pasarilor mi se strecoara in ganduri,
Vantul ce bate e un etern definit
de cel ce va urma
O alta chemare ,
Si un alt cantec imi aduce
Seara intinsa langa mine.
Visele mi se astern la picioare
Si gandul asteptarii mi se pare crud.
Imi indrept speranta
Catre ziua de maine , da, mereu maine,
Maine o sa vii.
Maine norii or sa coboare
Maine o sa-mi pun cununa de flori in par ,
Si tot in mult asteptata zi , o sa fiu frumoasa.
Acum inca zac, constienta
De sunetul, de chemarea padurii
Si stau cu picioarele scufundate in iarba .
Inca putin si rasaritul ma va gasi
Alba si tremuratoare .. nalucire
Iarba se va-npleti cu florile
In curcubee de cantec
Voi fi un gand intrupat
Intr-o floare albastra…
Amintirea unei tristeti…provinciale
Zilele si saptamanile acelea ma schimbasera mult. Imi dadeam seama de transformarea pe care o suferisem. Cred ca ma imblanzisem. Nu ma mai uitam la oameni cu ostilitate , si nici sentimentul singuratatii nu-l mai aveam. Umbland dupa soare, imi ziceam, l-am intalnit pe EL
…Tu erai intr-adevar soarele meu. Stateam adesea si te priveam si nu auzeam larma oamenilor din jur …nu te auzeam decat pe tine, iar cand taceai tot pe tine te auzeam. Cuvintele tale ieseau la suprafata, din strafundurile constiintei, si ma ameteau din nou cu adevarul lor.
Tu erai un copil, un lungan frumos, care-mi luase mintile…
Va trebui sa am grija de el, imi spuneam. Cred ca e foarte sensibil si raceste usor. Cand o veni frigul, o sa-i dau haine groase . E distrat si nepravazator. Va trebui sa ma ingrijesc de o mie si una de lucruri …e omul meu, el e speranta si singurul meu adevar. Singurul meu sens in viata.
Ma temeam de jocurile noastre. Mi se parea ca ele ne fura din timpul grav si profund in care traim. Si ma temeam de linistea ta,pentru ca eu eram intr-o spaima continua. Nu stiam inca daca te voi putea convinge sa nu ma lasi sa plec. Simteam cum acalmia acelor zile , de o frumusete unica , prevestea furtuna . Asta imi dadea o o sfarseala si o disperare cumplita , incat imi venea sa-mi iau lumea in cap.
Uneori incercam sa-mi imaginez ca ma voi intoarce, totusi , acasa , incercam sa ma obisnuiesc cu gandul ca voi rezista . Atunci mi se facea frig.
Voi pleca in tara toamnelor lungi si planse din care nu cred ca voi mai putea reveni, imi spuneam.
Il voi chema in fiecare zi si in fiecare noapte si stiu ca nu va putea sa vina. Si ma voi usca de dorul lui. Voi muri.
Cum nu-ntelegi, as fi vrut sa-ti strig, ca, in afara de moarte, tu esti singurul meu drept?
De ce nu-mi dai acest drept acum cand ating cerul cu fruntea si cand aripile mele sunt mai mari decat zarea? De ce nu-mi dai acest drept si mi-l lasi numai pe celalalt?
Asteptam cu sufletul la gura cuvintele tale. Ce hotarasei?
De-ai sti ce lungi , ce nesfarsite erau clipele. Iar tu taceai. Cu cat se prelungea tacerea, cu atat eram bantuita de spaime mai mari. De ce e atat de nehotarat? De ce ma tine in aceasta incordare neomeneasca?
Tu taceai. Te uitai la mine ca din adanci departari, sau poate asa mi se parea mie.De ce amanai sa vorbesti?
Apoi te-am auzit spunand ceva. Nu era ceea ce asteptam. Sa fie chiar asa de lipsit de curaj? De ce face inutile ocoluri, de ce ma amageste, de ce se indoieste de mine?
Mi se parea ca nu vorbesti despre noi. Nici nu era glasul tau. Nu, nu mai erai nici tu.
Ce ma intrebai de nu pricepeam?
A trecut o pala de vant rece. Mi se facuse frig.
De ce radeam? De ce te luasem de mana si te taram dupa mine prin covorul de frunze?
Unde vroiam sa ne duce?
Sa culegem scoici , am spus. dar cum sa gasim scoici printre frunze?
Sa ne ingropam in covorul de frunze, sa devenim o frunza, ma rugam. Sa ne ia vantul si sa ne duca departe …si sa ne rupa verighetele de iarba.
Tu te uitat speriat, alergai fara convingere, nu intelegeai nimic.Dar ce era de inteles?
Apoi au inceput sa-mi curga lacrimile. Radeam, alergam, vorbeam intruna si-mi curgeau lacrimile. N-am vrut sa stii ca plangeam. M-am indepartat si mi-am sters fata.
Cand am revenit ma linistisem . Ti-am mangaiat fruntea si parul, incet, ti-am atins gura si ochii cu degetele tremurande. Mi se parea ca esti mai frumos decat oricand. Nu ma mai saturam privindu-te, de parca te-as fi vazut prima oara. Sau poate ca era spaima de dinaintea unei despartiri despre care nu stiam cum va fi.
Am plecat. Am inchis ochii si mi-am inchipuit ca voi pleca intr-un loc care nu exista pe nici o harta a mintilor noastre. Un loc in care, probabil…voi cladi un alt vis.
25.09.2009
Vis pe nisip
M-am intins pe plaja, am inchis ochii si am adormit…
Eram intr-un tribunal, sau cam asa ceva, lucrurile nu mi se pareau prea clare. Eram escortata insa nu stiam cine vine din urma. Nu se vedea nimeni, dar imi dadeam sema ca Acela avea grija sa merg dupa indicatiile lui. Nu-i auzeam decat vocea. Nu intelegeam de ce nu-i disting pasii pe dalele lungilor coridoare. Ce tribunal o fi, imi spuneam, pentru ca nu era nimeni in jur.
Inaintam singura pe culoarul fara capat, luminat slab. Era o lumina tulbure si, la intervale, apareau ganguri din dreapta, ca niste guri de intuneric.
Si ce caut aici, ma intrebam, insa nu ma ingrijora prea mult situatia de parca traiam intr-o carte, sau intr-o piesa de teatru.
Apoi sala aceea mirosind urat , un aer statut si imbacsit de praf. Ferestrele taiate in ziduri groase erau protejate de bare de metal ruginit.Nu era nimeni acolo.
Am trecut printre bancile grosolane, am inaintat spre podiumul din fata. In jilturile judecatorilor stateau trei sabii cu manere de argint, in tecile lor imbracate in catifea de culoarea visinei putrede, stransa in inele si motive geometrice, de alama .
Acela mi-a poruncit sa stau pe banca din stanga, portita pe care mi-o deschisese scartia enervant. Ma aflam intr-o boxa. Incepusem sa ma tem pentru ca nu stiam ce vor de la mine.
In acest timp, sabia din mijloc s-a ridicat din jilt si atunci am observat ca avea roba neagra si portcap judecatoresc.
Inculpata e rugata sa se prezinte , a zis cineva, dupa ce magistratul lovise in masa cu ciocanul de lemn, insa parca ar fi lovit intr-un fund de caldare , sau nu, intr-un tub urias de metal .
Sa se prezinte, s-a auzit din tunelul acela, iar cuvintele se repetau lung , de parca s-ar fi dat in leagan.
Sa se prezinte, se auzea vocea sparta. Eu ma inclinam dar in jilturi iarasi nu era nimeni.
Acela ma intreaba -Ea, este adevarat ca i-ai declarat lui El urmatoarele:
"Nu ma mai intereseaza nimic de vreme ce esti cu mine si m-ai primit atat de cald, as spune neasteptat de tandru si fermecator de hotarat. Cand mi-ai luat fata in palme , am simtit ca iti voi fi supusa intotdeauna si ca te voi iubi cat voi trai indiferent de ce se va intampla. Nu-mi este frica de nimic, caci dragostea este neinfricata. Daca iubesti , esti in stare de orice. Dragostea inseamna frumusete si daruire; ea iti da puteri noi, nebanuite, te face mai bun , mai curajos, de neinvins .Pentru ca dragostea nu poate fi invinsa nicicand.”
-Da, onorata instanta-am raspuns
-Ea, tot tu ai declarat urmatoarele:
"Cateodata imi vine sa cred ca nemurirea inseamna in primul rand dragoste. Dragostea este poate singurul sentiment cu adevarat vesnic. Fara dragoste as fi o femeie care nu a inteles nimic din viata."
-Da…
-Si atunci cum se explica urmatoare declaratie:
"Intr-o zi am sa dispar pur si simplu, iar tu nu vei sti cum am disparut si nici cand voi reveni.Si n-ai sa poti sa ma cauti, pentru ca nu o sa stii unde sunt. Nu vei afla ca nu mai exist. Daca va fi sa ne despartim, nu ma vei mai gasi niciodata."
Inainte de a raspunde peretele din fundul salii se deschide ca o cupola de observator astronomic prin care se vede marea cu pasari albe, plaja larga, intr-o explozie de lumina orbitoare. El alearga spre mine facandu-mi semne cu o batista galbena, se ridica in vazduh, se leagana deasupra valurilor blande si nu mai ajunge la mine.
-Instanta amana deliberarea, se aude vocea lui Acela
Acum zbor, sunt usoara si plutesc in aer prin deschizatura aceea, planand prin norii de pescarusi galagiosi. Talpile imi sunt arse de nisipul fierbinte, alerg catre El , dar sunt ca intr-o fuga inapoi. El nu se ma vede, e foarte cald , ma sufoc si deodata ma trezesc…
Se aude fosnetul linistit al marii, e o tacere ireala si sunt mai singura decat oricand.
……
.. Ma simt neputinciosa.De indata ce ma smulg din mrejele somnului , uit vorbele acelea pe care nu reusesc niciodata sa le retin mai mult de o clipita .Aveam primul cuvant pe buze, cuvantul conducator in spatele caruia se aliniau cuminti , toate celelalte. Un capat de banda se desfasurase in in fata mea si pe el visul se imprimase de la sine.Dar inainte de a reusi sa-l pronunt , primul cuvint mi-a scapat si s-a stins. Si impreuna cu el toate celelalte care se insiruisera cu atata graba si asa de cuminti cu o clipa mai inainte..
Este de ajuns un suspin si dintr-un milion de cuvinte -caci e o limba bogata si nuantata-nu mai ramane nimic.
Pentru a recuceri acel vis , fie si in zdrente, caci in toata bogatia lui nu-l voi mai putea niciodata redobandi, trebuie sa astept ca acel mic capat de banda sa se deruleze de la sine in fata ochilor mei , eliberat de cine stie ce cuvant, de cine stie ce fragment de imagine, de vreun sunet pe care strada il va aduce intr-o clipa neasteptata si intr-un mod cu totul deosebit sau, mai degraba, il voi resimti ca fiind deosebit.
Totusi nu poate fi prevazuta sau devansata clipa aceasta a resuscitarii viselor defuncte-care nu mor niciodata cu totul. Lucrul acesta se poate intampla peste o luna, peste o saptamana -sau -de ce nu?-chiar maine .Da, poate maine.
CLXIX – (stări de spirit)
Singurătăţi se-ntrepătrund…
Cu aripi frânte…
Încerc s-aprind văpaie ruguri către stele
Cu focul dinăuntrul meu abia mocnind.
Dorm visele şi dorurile toate…,
În nopţi cu gheare -nfipte-n asfinţit,
Scâşnind din dinţi în ton cu nebunia
Furtunilor ce ne despoaie de amintiri,
Brăzdând obrajii palizi în clipele cuminţi.
E-atâta linişte în jur, încât ne doare…
Fantome de corăbii zac incendiate-n port –
Exorcizări…; bătându-mă în cuie pe catarge
Sau flagelându-mă în miez de noapte,
Lovindu-mă cu pietre şi dându-mi foc…
Abisul ne este orizontul,
Pleoape grele ne-nchid în colivii
Cu gratiile făcute din razele de lună –
Acea dorită plajă…,
O lume în care paşii au umbre sângerii.
Phoenix (eseu)
este cea care te face să fii fericit sau nu, de care depinde “să te
simţi bine”. Întotdeauna am privit bucuria de a trăi ca fiind pe o
problemă de fond. Cred că omul este înzestrat nativ cu capacitatea de a
fi fericit şi pe lângă faptul că depinde numai de el însuşi de a
descoperi şi dezvolta acest potenţial latent, are şi datoria de a o
face. Citisem undeva că “un zâmbet nu te sărăceşte, dar cu acesta poţi
îmbogăţi pe cei din jur”.
Cel mai important lucru… sau unul dintre ele, este de a te
cunoaşte şi a ştii în orice moment unde te afli, iar în raport cu
forţele tale să-ţi planifici următorul pas. Trebuie să-l faci! În el
stă, trebuie să stea, evoluţia, progresul. PASUL; consider că
fermitatea cu care îl faci depinde de motivarea fiecarăruia. Oare cât
de important este echilibrul? Cât de diferită este lumea privită de sus
faţă de cea pe care ţi-o oferă “mersul în patru labe”? Oare mersul, în
principiu, nu presupune şi echilibru?
Trebuie facută distincţie de la bun început între mers, fie el
chiar şi cel “în patru labe” şi târât. Târâtul nu ar trebui să fie
caracteristic oamenilor.
Te-ai întrebat vreodată de ce omul şi-a dorit dintotdeauna să
zboare? Viaţa poate fi asemuită cu o ascensiune pe un perete de stâncă;
la început există dorinţa; superficial analizată, identificată cu
dorinţa de a ajunge SUS, dar în esenţă, plăcerea de a lupta şi a
învinge…: nu natura, ci pe tine însuţi, apoi apare conştientizarea
necesităţii pentru ascensiune…, exteriorizandu-se.
Stânca; dură, rece, incomodă şi aspră. Începi să simţi că faci parte din ea şi îţi cauţi primii paşi, primele “prize”.
Teama; oarbă, electrizantă şi impunătoare, dar ca nefâcând parte
din tine, ci ca o entitate fizică uriaşă şi primitivă, umedă şi…
rece. Privirea o caută, îi simţi prezenţa, dar te mulţumeşti cu
senzaţiile celui de-al şaselea simţ. Deja nu-ţi mai aparţii; te
îndepărtezi din ce în ce mai mult de tine, iar universul se transformă
prin însăşi complexitatea sa.
O primă privire spre locul de unde ai plecat îţi dă fiori şi-ţi
poate creea o idee despre noţiunea de distanţă. Îţi este din ce în ce
mai clar că efortul fizic scade odată cu înălţimea lăsând locul celui
psihic.
Sudoarea; rece, vâscoasă, sărată, îţi înceţoşează ochii şi gura
îţi este uscată, dar nu din cauza setei…; de fapt senzaţii ca foame,
sete, frig, durere, nu mai există, este ca şi când întregul tău sistem
nervos a devenit incapabil de a le mai analiza. Este tocmai
contradicţia dintre… real şi ireal. Sângele îţi curge mânjindu-ţi
antebraţul, iar durerea cu toate că îţi aparţine, o atribui celui pe
care îl impingi de la spate şi îl susţii pentru a mai putea trece de o
priză alunecoasă, până în momentul în care, acesta va muri.
Muşchii, încordaţi la maxim şi transfigurarea citită pe chipul său
îţi dă o vagă idee despre chinurile îndurate. Mâinile, cu degete
rănite, din care sângele zvâcneşte cu fiecare bătaie de inimă – gheare
de animal fricos ce se agaţă cu disperare de tine. Mila învinge.
“Sărman animal!” I te cuibăreşti sub calota craniană şi dintr-o dată…,
lacrimile – inexistente şi totuşi… Durerea? Oboseala? Setea?…, dar
totodată voinţa de a ajunge sus. NU frica… VOINŢA. Un ultim efort
şi… EVRIKA. Apoi prăbuşirea. Întunericul.
Eu am rămas. Plec, dar cu promisiunea de a reveni şi atunci… “încununat cu toată slava”.
vebwell