mirelus

“Cine a vazut Speranta , nu o mai uita. O cauta sub toate cerurile si printre toti oamenii. Si viseaza ca intr- o zi o va intalni din nou, nu stie unde, poate intre ai sai.”

Octavio Paz

Imi doresc sa fiu fluture.
Sunt fascinata de fluturi. Fluturii: fiinţe atât de plăpânde, atât de zburdalnice, având o viaţă atât de scurtă dar atât de liberă. Pentru că imi făgăduiesc ceea ce mie mi se pare că imi lipseşte cu desăvârşire şi anume acea supleţe a fiinţării în lume, acea degajare şi nepăsare atât de indecente uneori, atât de condamnate alteori încât ne dau adevărata măsură a plenitudinii vieţii şi a exuberanţei morţii.
As vrea sa fiu un fluture multicolor, zburdalnic si dansator iar zborul in dezordine multicolora sa se contopeasca cu puritatea intamplarii neprevazute. Sa evadez din ghearele neincetatei determinari, in care mi se prescrie fara incetare timpul in care sunt si spatiul in care sa ma misc, gesturile pe care sa le fac , cuvintele pe care sa le spun. Experienta vietii mele ,este o experienta scindata , duala, duplicitara care ma obliga sa vad adevarata dimensiune dintre un mod de a exista si altul, dintre interioritate si exterioritate.
Nu sunt fluture. Sunt doar o fiinta incorsetata, un vierme infasurat intr-un giulgiu de matase , un embrion asteptand spasmele facerii.
Visez cu ochii deschisi. Numai astfel imaginatia isi poate lua zborul, caci acesta este momentul in care fluturele din mine isi dezmorteste aripile somnoroase, cand in sfarsit, crisalida sparge giulgiul fin de matase si zburataceste in indeterminare.
As vrea sa ma identific cu imaginea fluturelui doar pentru că simt că altfel nu pot să merg mai departe decât suspendata deasupra vidului făgăduinţei, suspendare ce imi redă mie insami,o fiinta încorseta, dar având la îndemână posibilitatea continuă de a sparge zidul, de a rupe pânza fină a giulgiului şi de a-mi desface aripile zburdalnice într-un zbor înfiorător de efemer, într-o călătorie tulburător de frumoasă.
As vrea sa fiu fluture.

Inchid ochii sa strivesc in ei toate amintirile. Luna albastra, albastra luna,  intra pe geam si-si revarsa razele palide chiar pe patul meu. Nu sunt singura am luna alaturi de mine. Stau fascinata cu ochii pironiti de ea. Incet ochii se desprind de mine, ies prin partea de sus a geamului , gata sa se loveasca de zid si se duc, se duc…

Alerg , cu sufletul tremurand , catre parc unde copacii ce-mi pazesc banca ma asteapta. I-am asemuit intotdeuna cu niste fiinte. Iar acum imi este dor.  Intotdeauna am stat de vorba cu ei ca de la suflet la suflet.
In ceasul linistit din noapte … alerg sa stau cu tine de veghe noptilor cu luna albastra…ne-am imbata de mireasma si de fericire, plutind imbracata intr-o vaporoasa camasa tesuta de randunici din matasea florilor de salcam, goala-goluta sub vaporii plutitori,  saltandu-ma pe poante , asemeni balerinei incolore, pe cap atarnandu-mi o imensa coroana de din flori de salcam ,curgandu-i ciucurii mari si carnosi peste umerii mei aprinsi de placerea noptilor …si…
Nu mai visez deloc la camasa mea vaporoasa. Gandurile coboara usor, incet, sacaietor asemeni furnicilor, pana in talpile picioarelor, astfel calcand pe propria mea neputinta si zguduietoare umilinta
Ma dezbrac de ganduri…Bizar. Oare pot fugi de ceea ce-i curat–murdar in viata mea ?

Prea mult contrast de alb si negru in sufletul meu.

As vrea sa uit de mine.
Ma bantuie o vesnica si inspaimantatoare alergare , noul, ca un strigat.

Noul este in noi, in toti depinde de sensul pe care stim sa il dam.
N-am fost niciodata intr-un port. Cred ca e un du-te-vino grozav, asa cum simt ca e si in mine – acum! Un port de unde vin si pleaca intrebarile si iar pleaca si vin , pentru ca drumul e lung…El, drumul cunoasterii , un alt taram, o alta lume si , intorcandu-ma iar in portul zbuciumat al fiintei mele, raspunsurile sa alunece ca un card in adiere vantului, usor , cat mai usor. Drumul intrebarilor l-am calcat cu talpa goala si cruda, suportand spinii, pietrisul,namolul fierbinte sau inghetat, infruntand in cele din urma furtuna tocmai acolo unde apa e ca vesnicia de adanca, unde totul pare firesc in lupta cu nefirescul…
Panza cerului, albastra, poticnita intre noapte si zi, imi cuprinde intreaga fiinta.

Urc privirea spre cer , simtind nevoia de a striga, asa cum n-am simtit-o niciodata. Brusc se intuneca totul.Fiinta mea trece printr-o totala eclipsa  de luna. Treptat se lumineaza, dar eu privesc mai departe printr-o sticla bine afumata si vad ca tot ce ma inconjoara stau spanzurate de o raza galbena-verzuie. Stiga mintea mea dupa ceva ceva ce a murit in mine.Nu mai vad , nu mai aud.
Vreau sa-mi sterg toate gandurile dar ele se deschid ca o floare alba de regina noptii ajutandu-ma sa intru adanc in fiinta mea, cerandu-i imposibilul…

Un nor calca pe luna, ca o aratare ce-ti bantuie nervii in noptile cu insomnii. Geme apa de dorul de duca si in mine se zbenguie setea indepartarii de tot ceea ce ma inconjoara.
Un suierat de tren lasa peste oras porunca drumetului ce-si biciuie gandurile in coltul de la geamul acoperit cu perdeaua de somn subtire, somn binevenit, dar care ramane frant ca un sarut la prima iubire . Suieratul trenului imi da senzatia de irevocabil. Parte din mine pleaca intr-o calatorie fara intoarcere…

Dimineata seamana cu un barbat vesel , care bocaneste energic ,nepasator, pe drumul vesniciei.

Cerul este atat de aproape incat am senzatia ca el a batut la geam sa ma trezeasca…

Zac intinsa in iarba .
Mi-am lipit urechea de secretele padurii,
Cantecul pasarilor mi se strecoara in ganduri,
Vantul ce bate e un etern definit
de cel ce va urma
O alta chemare ,
Si un alt cantec imi aduce
Seara intinsa langa mine.
Visele mi se astern la picioare
Si gandul asteptarii mi se pare crud.
Imi indrept speranta
Catre ziua de maine , da, mereu maine,
Maine o sa vii.
Maine norii or sa coboare
Maine o sa-mi pun cununa de flori in par ,
Si tot in mult asteptata zi , o sa fiu frumoasa.
Acum inca zac, constienta
De sunetul, de chemarea padurii
Si stau cu picioarele scufundate in iarba .
Inca putin si rasaritul ma va gasi
Alba si tremuratoare .. nalucire
Iarba se va-npleti cu florile
In curcubee de cantec
Voi fi un gand intrupat
Intr-o floare albastra…

Zilele si saptamanile acelea ma schimbasera mult. Imi dadeam seama de transformarea pe care o suferisem. Cred ca ma imblanzisem. Nu ma mai uitam la oameni cu ostilitate , si nici sentimentul singuratatii nu-l mai aveam.  Umbland dupa soare, imi ziceam, l-am intalnit pe EL
…Tu erai intr-adevar soarele meu. Stateam adesea si te priveam si nu auzeam larma oamenilor din jur …nu te auzeam decat pe tine, iar cand taceai tot pe tine te auzeam.  Cuvintele tale ieseau la suprafata, din strafundurile constiintei,  si ma ameteau din nou cu adevarul lor.
Tu erai un copil, un lungan frumos, care-mi luase mintile…
Va trebui sa am grija de el, imi spuneam. Cred ca e foarte sensibil si raceste usor.  Cand o veni frigul, o sa-i dau haine groase .  E distrat si nepravazator. Va trebui sa ma ingrijesc de o mie si una de lucruri …e omul meu, el e speranta si singurul meu adevar. Singurul meu sens in viata.
Ma temeam de jocurile noastre. Mi se parea ca ele ne fura din timpul grav si profund in care traim. Si ma temeam de linistea ta,pentru ca  eu eram intr-o spaima continua. Nu stiam inca daca te voi putea convinge sa nu ma lasi sa plec.  Simteam cum acalmia acelor zile , de o frumusete unica , prevestea furtuna . Asta imi dadea o o sfarseala si o disperare cumplita , incat imi venea sa-mi iau lumea in cap.
Uneori incercam sa-mi imaginez ca ma voi intoarce, totusi , acasa , incercam sa ma obisnuiesc cu gandul ca voi rezista . Atunci mi se facea frig.

Voi pleca in tara toamnelor lungi si planse din care nu cred ca voi mai putea reveni, imi spuneam.
Il voi chema in fiecare zi si in fiecare noapte si stiu ca nu va putea sa vina. Si ma voi usca de dorul lui. Voi muri.
Cum nu-ntelegi, as fi vrut sa-ti strig, ca, in afara de moarte, tu esti singurul meu drept?
De ce nu-mi dai acest drept acum cand ating cerul cu fruntea si cand aripile mele sunt mai mari decat zarea? De ce nu-mi dai acest drept si mi-l lasi numai pe celalalt?
Asteptam cu sufletul la gura cuvintele tale. Ce hotarasei?
De-ai sti ce lungi , ce nesfarsite erau clipele. Iar tu taceai. Cu cat se prelungea tacerea, cu atat eram bantuita de spaime mai mari. De ce e atat de nehotarat ? De ce ma tine in aceasta incordare neomeneasca?
Tu taceai. Te uitai la mine ca din adanci departari, sau poate asa mi se parea mie.De ce amanai sa vorbesti?
Apoi te-am auzit spunand ceva. Nu era ceea ce asteptam.  Sa fie chiar asa de lipsit de curaj? De ce face inutile ocoluri, de ce ma amageste, de ce se indoieste de mine?
Mi se parea ca nu vorbesti despre noi. Nici nu era glasul tau. Nu, nu mai erai nici tu.
Ce ma intrebai de nu pricepeam?
A trecut o pala de vant rece. Mi se facuse frig.
De ce radeam? De ce te luasem de mana si te taram dupa mine prin covorul de frunze?
Unde vroiam sa ne duce?
Sa culegem scoici , am spus. dar cum sa gasim scoici printre frunze?
Sa ne ingropam in covorul de frunze, sa devenim o frunza, ma rugam. Sa ne ia vantul si sa ne duca departe …si sa ne rupa verighetele de iarba.
Tu te uitat speriat, alergai fara convingere, nu intelegeai nimic.Dar ce era de inteles?
Apoi au inceput sa-mi curga lacrimile. Radeam, alergam, vorbeam intruna si-mi curgeau lacrimile. N-am vrut sa stii ca plangeam. M-am indepartat si mi-am sters fata.
Cand am revenit ma linistisem . Ti-am mangaiat fruntea si parul, incet, ti-am atins gura si ochii cu degetele tremurande. Mi se parea ca esti mai frumos decat oricand. Nu ma mai saturam privindu-te, de parca te-as fi vazut prima oara. Sau poate ca era spaima de dinaintea unei despartiri despre care nu stiam cum va fi.
Am plecat. Am inchis ochii si mi-am inchipuit ca voi pleca intr-un loc care nu exista pe nici o harta a mintilor noastre. Un loc in care, probabil…voi cladi un alt vis.